CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN

Home
BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE
COMPORTAMENTUL VIPERELOR IN MEDIUL NATURAL
ADAPTABILITATEA ĪN CONDITII DE CAPTIVITATE
AMENAJAREA UNEI CRESCATORII DE VIPERE
VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE
STUDII FARMACOLOGICE SI ANALITICE PRIVIND VENINUL DE VIPERA AMMODYTES
ACTIVITATI DESFASURATE SI GRADUL DE OCUPARE A TIMPULUI IN CRESCATORIE
ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE UNEI CRESCATORII
ACTIVITATE COMERCIALA
PRODUCTIA DE VENIN
ARTICOLE

BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE

Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac parte din ordinul Serpentes, grup provenit din Sauria, cu următoarele caractere distinctive: absenta membrelor (sau cel puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsa pleoapelor mobile, lipsa deschiderii externe a urechii si a unui aparat auditiv funcţional, absenta arcului temporal superior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului, quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia craniană este complet īnchisă prin procesele descendente ale frontalelor si parietalului. Sunt prezente articulaţiile vertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale ale
vertebrelor caudale nu se unesc ventral. 
Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are următoarele caractere generale primitive: dinţii pre maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si plămānul stāng lipsesc. Cāte un singur dinte canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fără alţi dinţi si mobile, putānd să se īndrepte perpenticular fată de epipterigoid. Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; oasele prefrontale nu au proces anterior si nu sunt īn contact cu oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deşi speciile generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul este separat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila este verticală. Plăcile ventrale .acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare īn regiunea anala. Placa anală este īntreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen īnchis īn formă de. zig-zag. Viperele sunt ovovivipare.
Sunt speciile cele mai periculoase pentru om, datorită veninului lor. Familia Viperidae ocupă un areal, vast īn toate continentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ īn această familie si Crotaīinele, astfel că Viperidele cuprind 2 subfamilii : Viperinae si Crotalinae.
Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10 genuri:

---Vipera (Europa , Asia , Africa)
---Bitīs (Africa)
---Causus (Africa)
---Echis (Africa , Asia)
---Atractaspis (Africa , Israel/Sinai)
---Cerastes (Africa , Asia )
---Pseudocorastes (Israel., Iran )
---Atheris (Africa)
---Eristicophis (Belucistan)
---Aseziops (sud-estul Asiei)

Se cunosc īn total 65 de specii. Crotalinele trăiesc īn
America si Asia si cuprind 6 genuri (Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus, Bothropa ) cu 91 de specii. Unii autori consideră genurile Bothropa si Trimeresurus ca subgenuri de Lachesis.
Genul Vipera cuprinde 14 specii, care au următoarele caractere comune.:
---capul, īn general mai muit sau mai puţin distinct de gāt, acoperit de plăci diferite ca formă si dimensiuni, cele din regiunea s.upraoculară sunt mai mari decāt cele din jur. :
---ochiul de mărime mijlocie cu pupilă eliptică vertical si separată de scuturile labiale superioare si de un număr variabil de plăcute.
---nările situate lateral si īn contact cu placa rostrala sau separată de aceasta prin placa nasorostrală.
---corpul subcilindric , acoperit cu scvame carenate.
---coada scurtă.
---placa anală unică.
---glanda veninoasă de dimensiuni mici.

Dintre aceste 14 specii, īn Europa trăiesc doar 9 specii:
1. Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)
---V. a. ammodytes (Linnaeus , 1758)
---V. a. montandoni (Boulenger, 1904)
---V. a. meridionalis (Boulenger, 1903)
---V. a. ruffoi (Bruno , 1968)
---V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913)
2. Vipera aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. atrax (Meisner, 1820)
---V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934)
---V. a. francisciredi (Laurenti, 1768 )
---V. a. zinnikeri (Kramer, 1958).
3. Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :
---V. b. berus (Linnaeus , 1758)
---V. b. bosniensis (Boettger, 1889).
4. Vipera Kaznakovi (Nikolskij, 1909)
5. Vipera latastei (Bosca , 1878) cu subspeciile :
---V.
I. latastei (Bosca , 1878);
---V.
I. gaditana (Saint-Girons , 1977)
6. Vipera lebetinā (Linnaeus , 1758 )
---V.
I. lebetinā (Linnaeus , 1758)
---V.
I. obtusa ( Dwigubskij, 1832)
---V.
I. schweizari (Werner, 1935)
7. Vipera seoanei (Lataste , 1879 ) cu subspeciile:
---V. s. seoanei (Lataste ,1879 );
---V. s. cantabrica ( Brana et Bas , 1982)
8. Vipera ursini (B.dnaparte , 1835)
---V. u. ursini (Bonaparte , 1835)
---V. u. eriwanensis (T. Rous.s , 1933) ;
---V. u. rakosiensis ( Mehely, 1894 ) ;
---V. u. renardi ( Christoph , 1849);
9. Vipera xanthina (Grav , 1849 ); cu subspeciile :
---V. x. xanthina ( Gray , 1849 );
---V. x. raddei ( Boettger, 1890).

Caracteristicile morfologice ale viperelor.
In ceea ce priveşte viperele din Europa , la acestea se manifesta numeroase stadii ale evoluţiei Viperidelor care continuă īncă la grupul lebetina - xanthina si culminează cu genul african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele morfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresiv de la Vipera ursini la Vipera ammodytes. Existenta unei proeminente nazale (creşterea numărului de plăci apicale) este proprie grupului ursini - ammodytes si nerecunoscută la grupul lebetina - xanthina. Alături de această variaţie a
plăcilor cefalice, a formei capului si a corpului, este evidentă si o tendinţă dificil de interpretat, de creştere a dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor ventrale si a numărului de solzi ventrali de la mijlocul corpului.
La viperele europene se observă o corelare pozitivă īntre lungimea corpului si numărul plăcilor ventrale. Presiunea selecţiei īn favoarea unei reduceri a lungimii corpului este importantă. Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzi dorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale nu s-a modificat. Se presupune că mărimea taliei este īn strānsă legătură cu numărul de ventrale. Se observă pe de altă parte, că īn cadrul speciilor asemănătoare, evoluţia a acţionat frecvent asupra numărului ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor cefalice si niciodată asupra cātorva caractere laolaltă. De notat că la speciile politipice, populaţiile septentrionale sunt adesea mai mari si deţin un număr mai mare de plăci ventrale decāt populaţiile meridionale, contrar caracterelor şerpilor īn general.
Coloritul viperelor europene este foarte variabil si tenta de fond se aseamănă uneori cu aceea a substratului, din cauza presiunii selecţiei exercitată de prădătorii care descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este īn medie mai constant īn cadrul speciilor asemănătoare. Zigzagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puţin lăţit si romboidal sau circular, se transformă īn bare transversale la 3 taxoni care sunt, mult diferenţiaţi din punct de vedere morfologic si ecologic : v. ammodytes transcaucaziana, v. aspis francisgiradi si v. berus bosniensis. Hemipenisurile viperelor europene, globulare si foarte bifidate, oferă puţine variaţii la marea majoritate a speciilor. Singura diferenţă apreciabilă este forma maialungită a hemipenisului la Vipera berus. 


La celelalte specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi forma net globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina, sugerează o tendinţă de īngrosare. Se poate lansa ipoteza că numai Vipera berus a conservat un caracter mai mult sau mai puţin primitiv, din acest punct de vedere. Craniul viperelor din Europa oferă puţine caracteristici interesante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm īn ordine : ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei, ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creştere alometrică, ca de exemplu, Ia Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al viperei ammodytes, īn timp ce craniul unui individ mai mic se
aseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride si practic la toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţia
viperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.
H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentralā, rezultānd tipul aspis cu 42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, cel puţin la prima generaţie deloc verificate la hibrizi .al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m si confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia cromozomilor. Asa cum Vipera latastei, specie prin motive bine īntemeiate intermediară īntre Vipera ammodytes si Vipera aspis, are cariotip normal, este īngăduit să presupunem că, modificările spectaculoase survenite la
aceste ultime două specii, s-au produs independent si nu corespund unor mutaţii genetice importante.
Studiul proteinelor serice prin intermediul electroforezei simple dă rezultate dificil deinterpretat din cauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforeza făcută plecānd de la un ser de viperă aspis sugerează că această specie este net mai īnvecinată din acest punct de vedere de Vipera berus si Vipera latastei decāt de Vipera ammodytes.
Īn ceea ce priveşte comunitatea antigenică a veninurilor, Vipera ammodytes este destul de departe de majoritatea celorlalte specii (50 pānă la 54% antigeni comuni), puţin mai īndepărtată de Vipera ursini (45%) si mai apropiată de Vipera latastei (71%), dar mai puţin diferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%). Vipera berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Vipera seoanei (71% din antigenii comuni ) este net īndepărtată de Vipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe de Vipera latastei si Vipera ammodytes (53%). Īn cadrul aceleaşi specii, proporţia de antigeni comuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la 100%. Modalităţile de evoluţie ale proteinelor antigenice sunt aproape necunoscute, din această cauză este dificil dea considera semnificaţia lor drept criteriu filogenetic. Cea mai mare parte a rezultatelor cercetărilor de: imunoelectroforeza si imunodifuziune asupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmă clasificările tradiţionale bazate pe morfologia comparată.
Īn cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai bine cunoscute, (Cerastes, Echis, Eristocophia, Vipera) derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura particulară a regiunii postorbitale a craniului. La aceste genuri, osul post orbital este. de mici dimensiuni si bine sudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La trei genuri de vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş, dimpotrivă, postorbitalul se īnvecinează cu paristalul fără īnsă a forma un os comun.
Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puţin evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zona extinsă, cu mari valenţe bioclimatice.

Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativ masiv, coada scurtă si capul net lărgit posterior. Vārful botului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de forma unui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20 (de obicei 7-18) mici scuame "apicale". Frontalul si parietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza faptului că sunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici. Prezintă două serii complete de plăci (cāteodată una, destul de rar trei) īntre marginea inferioară a ochiului si supralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuse īn 21 (excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale īn număr de 132 pānă la 169 (īn general 133-163), nu prezintă diferente datorate sexului. Solzii subcaudali sunt īn număr de 22-24 perechi (de obicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Stralul este mult mai īnalt decāt lat si īn acest caz nu ajunge la nivelul cantalului, avānd porţiunea sa superioară segmentată īn 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizat īn două plăci suprapuse sau īntregi si īn general la nivelul cantalului. Lungimea minimă si maximă la adulţi: 54 -110 cm, lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt de
regulă mai mari decāt masculii, dar recordul de statură aparţine ultimilor.
Statura urmează o climă crescătoare est-vest, si indivizii din dimensiunile cele mai mari trăiesc īn Tirolul meridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,se găseşte īn Italia īn Alto Adige. Femelele sunt īn general de culoare brun deschis sau cenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rar portocaliu sau roşcat (roşu murdar) cu pete mai puţin īntunecate de această nuanţă, īn timp ce masculii sunt īn general gri cu pete negre . Femelele sunt sărace sau lipsite de pigment īntunecat, mai ales pe flancuri si pe cap, īn timp ce masculii sunt mai pigmentaţi. Banda īnchisă īntre ochi si coltul gurii, īntotdeauna prezentă la masculi, este sau redusă sau absentă la femele. Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) mediodorsală formată din pete romboidale care uneori formează un zig-zag de lărgime variabilă sau dau naştere unei "haine" din pete circulare sau īn formă de ţesătură. Fac excepţie populaţiile din Caucaz si din
N-E Turciei, care. au o ornamentaţie dorsală constituită din bare transversale scurte.
Capul prezintă, īn regiunea nucală, o pată īn formă de "V", mai mult sau mai puţin marcată si puţin variabilă, a cărei bază este, īn mod obişnuit , unită cu banda longitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, există pete de culoare īnchisă care poate fi continuă sau divizată. Pe flancuri sunt aproape īntotdeauna prezente numeroase pete īnchise dispuse īn corespondentă cu axele fāşiei vertebrale. Partea inferioară, īn mod obişnuit gri, brungălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-negricioase. Vārful cozii este de cele mai multe ori portocaliu la populaţiile occidentale si verde gălbui la cele orientale. Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi cenuşiu, cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absent melanismul, albinismul sau albinoticismul. Există semnalate īn literatură doar două cazuri (Werner,1912 – īn Hertegovina si Fuhn, 1986 lāngă Resita) de melanism. Flavinismul este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuri atipice de colorit sunt semnalate pe unele insule adriatice.


Vipera berus. Botul relativ mare, cu vārful plat; capul lărgit posterior. Frontalul si parietalele (sau cel puţin una din aceste plăci) de regulă mai mari, īn raport cu plăcile din jur. Īn general o singură serie completă (excepţional, mai ales la populaţiile din Balcani, două) de plăcute īntre partea inferioară a ochiului si supralabiale.
Nara este situată īn centrul plăcii nazale. Solzii la jumătatea corpului dispuşi īn 21 de serii ( rar 19, 20, 22, sau 23); plăcile ventrale 132-158 (īn general 136-157 si fără diferente statistice semnificative īntre sexe); plăcile subcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-36 la femele si 32-
46 la masculi).
Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm, lungimea medie a adulţilor: 50-70 cm. Femelele sunt de regulă mai mari decāt masculii, deja din al doilea an de viată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute de o femelă găsită īn munţii Harjedalen la 950 m altitudine (Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la 68 grade N, de 94 cm. In Franţa au fost observate destul de rar femele mari, de 80-87 cm, iar īn Marea Britanie, īn 1926 a fost găsit un exemplar de 85 cm.
Coloritul este variabil, iar īn populaţiile din Balcani foarte variabil. Femelele sunt īn general brune, măslinii,
gălbui īnchis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile īntre aceste culori) si cu desenul de pe spate de regulă brun, dar mai accentuat decāt fondul. Masculii dimpotrivă, sunt de obicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşi valabilă si pentru populaţiile din Balcanii Centrali, care prezintă īn general un dicromism sexual mai puţin accentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă la culoare, si se īnnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cu pete mici, de culoare deschisă; vārful cozii poate fi portocaliu, īnsă de regulă este imaculat. Ornamentaţia de bază constă de regulă dintr-o serie longitudinală de pete īntunecate, īn formă de romburi comprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiunea medio-dorsală, sub forma unei fīsii īn zig-zag. De obicei continuă la viperele din Balcani si mai ales la cele din Extremul Orient asiatic, acest model tipic este īnlocuit cu bare medio-dorsale transversale.


La cap se găseşte o pată puţin variabilă, īn formă de "X " īn regiunea nucală si o bandă īntunecată care porneşte de la postoculare si trece peste labiale superioare sau peste comisura gurii, continuāndu-se pe laturile gātului 1-2 cm, pentru ca apoi să se īntrerupă, transformāndu -se īn pete laterale de culoare īnchisă . Exemplarele melanice si melanotice trăiesc mai ales īn habitatul montan, iar īn unele locuri deţin majoritatea īn populaţie.

Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă cea mai mică specie de viperă europeană. Talia mijlocie sau mică, corpul relativ subţire, capul īngust, botul uşor ascuţit (mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placă apicală, două cantale din care cel posterior īn legătură cu supraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari decāt plăcile din jur. Subocularele dispuse īntr-un singur rānd, sau la unele populaţii montane orientale īntr-un rānd si jumătate.
Nara este situată la partea inferioară a plăcii nazale. Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi īn 19-21 serii, după o climă geografică crescāndă N-E. Plăcile ventrale 114-152 (īn general 114-149 la masculi si 116-152 la femele), cresc ca număr īn mod normal de la vest spre estul arealului. Plăcile subcaudale dispuse īn 19-41 perechi (de obicei 26-41 la masculi si 19-30 la femele, la fel crescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21 intercantale si intersupraoculare, după o climă bioclimatică de la uscăciune la umiditate. Există īntre 2-4 loreale, īntre 8-10 perioculare, īntre 8-9 labiale superioare si 8-10 labiale inferioare, toate după O'Climā crescătoare geografică .de la vest la est. Lungimea minimă si maximă ā adulţilor: 30-63 cm; lungimea medie a adulţilor, 40-50cm.
Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc īn centrul continentului, cele din populaţiile balcanice ating de regulă 40-48 cm. Femelele sunt mai mari decāt masculii. Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obicei de la brun la cenuşiu, cu pete măslinii sau gălbui şi īn general se prezintă mai puţin accentuat īn regiunea mediodorsală. Pe ceafă se găsesc bare si pete īntunecate dispuse simetric sau la fel cu cele de la Vipera berus sau cu ale unor populaţii de viperă aspis. Regiunea vertebrală este acoperită de o fisie longitudinală continuă sau īntreruptă de regulă neagră, brun-īnchisă, brun-roscată, constituită din pete
circulare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri (cu rare excepţii rotunjite). Flancurile de obicei sunt acoperite cu pete īnchise, rotunde sau alungite vertical (mai ales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate. Partea inferioară a.corpului.este de regulă gri sau alb-gălbuie cu sau fără pete mici īnchise la culoare. Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely (1911) semnalează un exemplar din
Bosnia cu abdomenul imaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nu se cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici.

Răspāndirea viperei ammodytes. Vipera ammodytes trăieşte īn pantele stāncoase (roci eruptive sau calcaroase cu arbuşti, de pe malurile apelor (ex. Valea Cernei) si īn pădurile de foioase (Corylus colurna si
Syringa vulgaris de la poalele
Mt. Domogled – Băile Herculane ). Se ascunde sub pietre cu uşurinţă; se caţără pe ramuri pentru a se īnsori. Vipera stă nemiscată de obicei şi avertizează, omul de prezenţa ei prin sāsāit; uneori se retrage imediat sub pietre/pānă la trecerea pericolului. Raspandita in Austria, Italia de Nord, Romānia (S-V si Dobrogea), Bulgaria, Albania, Grecia, Asia Mica, Transcaucazia si Siria.
Īn tara noastră, subspecia V.amontandoni este īntālnită doar īn Dobrogea, īn zonele calcaroase.
Răspāndirea viperei berus. Ocupă biotopuri răzleţe īn interiorul vastului sau areal. Preferă marginile de păduri si poienile, bălăriile īnsorite si pantele muntoase, putāndu-se ridica pānă la altitudinea de 2500m. Este de asemenea īntālnită īn apropierea pāraielor de munte, īnsorindu-se pe bolovani. Animal crepuscular si nocturn, vānează mai mult īn primele ore ale dimineţii si spre seară, cānd temperatura nu este atāt de ridicată. Este un animal fricos, simţind apropierea omului de la o distantă destul de mare si refugiindu-se īn adăpost. Dacă este prinsă, devine foarte agresivă, īncercānd să muşte agresorul. Īn captivitate unele exemplare se "īmblānzesc" īn timp ce altele, mult mai agresive, sar să muşte chiar la cāteva luni de captivitate. Se īntālneşte īn Europa (la nord pānă la paralela 70, iar la sud pānă la limita Munţilor Cantabriei si Pirenei, Alpii Albanezi si
Bulgaria) si Asia septentrională si centrală, iar la est pānă la insula Sachalin.
Răspāndirea viperei ursini. Trăieşte īn cāmpie, stepe cu vegetaţie zerică si īn regiuni mlăştinoase, de la nivelul mării pānă la 300 metri altitudine: īn Italia, Franţa, o mare parte din Balcani, Turcia, Persia si īn unele regiuni din Rusia, trăieşte exclusiv īn păşuni montane, cu expoziţie sudică si adăpostite de vānt, pe substrat ierbos sau calcaros īn tara noastră, este īntālnită prin grindurile din Delta Dunării. Este un şarpe inofensiv pentru om, veninul lui nefiind toxic; este specia cea mai puţin studiată datorită faptului că trăieşte īn locuri cu inversiune termică, creşterea lui īn captivitate fiind o problemă complexă. Īn tara noastră a fost semnalată lāngă Cluj (dar se pare că această populaţie s-a stins), īn
Moldova, lāngă laşi si īn Delta Dunării.

eXTReMe Tracker