VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE

VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE

1. APARATUL VENINOS
Dinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legat mobil de osul prefrontal, de fiecare dată când arcul format din osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte, execută o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţia dintelui. Acesta formează atunci cu palatinul, un unghi drept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare a botului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie o mişcare de rotaţie în sens invers si dintele revine la poziţia iniţiala, asezându-se de-a lungul palatinului. Dinţii viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de smalţ si nu sunt implantaţi în alveole separate ci sudaţi cu osul.
Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în mod normal se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colţi, din care primii sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinspre fată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar si dinţii care în timpul prinderii si ingestiei prăzii se rup si se desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi substituiţi. O ramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltului veninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte. Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot coltul
veninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-a lungul palatinului. în această teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin, si veninul poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în canalul coltului veninos si de aici în rana.
La viperide trecerea veninului din canalul glandei în cel al dintelui veninos se produce perfect datorită tensiunii la care este supusă membrana în jurul dintelui veninos când acesta se află în erecţie.
Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă, care se găseşte adăpostită aproape complet în faza postorbitală este menţinută în situ în unele ligamente:
----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcând parte din fata internă si superioară a glandei este prins de articulaţia osului pătrat cu squamesal;
----de ligamentul posterior care uneşte extremitatea posterioară a glandei cu articulaţia pătratului cu mandibula.
----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalul glandular, se uneşte cu osul posterior frontal si cu fata anterioară si: externă a maxilarului.
Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în două ramuri: una de care se fixează sub maxilar si alta care se înfige în partea externă şi inferioară, sub membrana coltului veninos.
Osul temporal anterior, este divizat în două : o parte care: comprimă, curbată si una dreaptă. Prima, contractă fata interna a glandei si o presează de la interior spre exterior (deşi funcţia sa principală este de a ridica mandibula ), adoua dimpotrivă exercită o presiune asupra întregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarte important în mecanismul de inoculare a veninului.
Glanda cu venin. Această glandă are o formă aproximativ triunghiulară si ocupă partea posterioară si laterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Este înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de ramura maxilară a nervului trigemen si are legături strânse cu musculatura. Acinul este de obicei mai înalt spre mijloc si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind subţire si formând un canal excretor care se continuă până la baza colţului veninos, unde se deschide printr-o singură pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati în lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prin septuri destul de subţiri. Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior al unui canal lung, aproape cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul lor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare dată când aceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite de celule noi.
Caracteristica glandei cu venin la Viperide este umflătura care se găseşte în partea distală a conductorului în apropierea punctului de eliminare, la baza coltului veninos. Această umflătură care a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului, este formată în partea anterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara din tuberculi, al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care este în comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor, este înmagazinat în lumenul diferitelor conducte colectoare situate în, spatele glandei mucoase. Aceasta glandă are probabil, o funcţie valvulară.
Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt: seroasă, seinul (glanda principală) si mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică). Mecanismul muşcăturii si inocularea veninului în condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o poziţie de apărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat, capul în poziţie ridicată si cu prima parte a corpului dispusă în "S" aproximativ orizontal . Când o viperă se aruncă să muşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai mandibulei care deschid larg gura ei , ci si prin contractarea muşchilor protractori ai, palatului, prin care este determinată deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers deplasare care provoacă mişcarea de rotire a maxilarului în jurul prefrontalului si erecţia colţilor veninoşi. Tensiunea puternică a membranei , care face să se unească cele două canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la Viperide să fie mai perfecţionat decât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi . Veninul este injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporar anterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului. Ridicarea maxilarului si a coltului veninos nu se produce în mod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cu voinţa animalului, care poate deschide larg gura, fără sa
ridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura si introducerea veninului se producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .

2. VENINUL
Primele note despre veninul Viperidelor europene au fost găsite la medicul grec Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prin anii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa Theriska e Alecsipharmaka. Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări în ultimii ani, în acest complex domeniu al veninului şerpilor si în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs, C.Bruno, P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli, G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G. Mangili,
M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella, H.Schlossberger, G.Schwick, H.W.Raudonat, T.Reuss si
mulţi alţii.
O picătură de venin poate fi recoltată din vârful coltului veninos al animalului viu, după ce glanda este comprimată dinspre înapoi spre înainte . Veninul este un lichid limpede de regulă incolor, inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă rapid la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial solubil în apă distilată si complet solubil în ser fiziologic. Veninul în soluţie, oricare ar'fi concentraţia, se
alterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile este necesar să fie liofilizat (uscat,sub vid) în acest mod poate fi păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără, ca acţiunea temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile. Cu privire la compoziţia chimică, se ştie că veninul are un conţinut ridicat de proteină. Aceasta constituie de fapt 90-92% din greutatea uscată (după colectarea veninului din glanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la Vipera ammodytes), restul este reprezentat de compuşi chimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de ioni metalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a veninului la mai multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes si Vipera aspis, a demonstrat prezenta unei cantităţi crescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există în cantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1 la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si 10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %, Ag 10-5 % .
Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat de folosirea tehnicilor moderne si perfecţionate (electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză etc.) a permis identificarea unui mare număr., de enzime care sunt responsabile de acţiunile toxice ale veninului.
Putem spune că efectul veninului asupra organismului este deosebit de complex, fiind rezultatul
acţiunii concomitente a diferitelor principii active. Un simptom determinat poate fi datorat, însumării diferitelor actiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale sistolice, care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului nervos, se datorează cu certitudine acţiunii directe asupra miocardului cu eliberare de histazine . Veninul este în general, caracterizat prin acţiunea toxică asupra funcţiei unei structuri determinate, sau a unui organ; sau aparat. O clasificare a veninurilor poate, fi făcută pe baza unor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate de prezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabelul).