1. APARATUL VENINOS Dinţii si aparatul
veninos. Maxilarul, fiind legat mobil de osul prefrontal, de fiecare dată cānd arcul format din osul transvers si pterigoid,
se deplasează īnainte, execută o rotaţie īn jurul propriei axe, determinānd erecţia dintelui. Acesta formează
atunci cu palatinul, un unghi drept sau optuz, si iese īn afara extremităţii interioare a botului. Cānd şarpele
īnchide gura, maxilarul descrie o mişcare de rotaţie īn sens invers si dintele revine la poziţia iniţiala,
asezāndu-se de-a lungul palatinului. Dinţii viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de smalţ si nu sunt
implantaţi īn alveole separate ci sudaţi cu osul. Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, īn
mod normal se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colţi, din care primii sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce īn
ce mai mici dinspre fată īnspre spate sunt destinaţi ai īnlocui pe primii. Chiar si dinţii care īn timpul prinderii
si ingestiei prăzii se rup si se desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi substituiţi. O
ramificaţie a mucoasei bucale formează īn jurul coltului veninos o teacă, o membrană, care īl maschează
īn parte. Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot coltul veninos atunci cānd acesta este īn poziţie
de repaos, de-a lungul palatinului. īn această teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin,
si veninul poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă īn canalul coltului
veninos si de aici īn rana. La viperide trecerea veninului din canalul glandei īn cel al dintelui veninos se produce perfect
datorită tensiunii la care este supusă membrana īn jurul dintelui veninos cānd acesta se află īn erecţie. Musculatura
si glanda veninoasă. Glanda veninoasă, care se găseşte adăpostită aproape complet īn faza postorbitală
este menţinută īn situ īn unele ligamente: ----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcānd parte
din fata internă si superioară a glandei este prins de articulaţia osului pătrat cu squamesal; ----de
ligamentul posterior care uneşte extremitatea posterioară a glandei cu articulaţia pătratului cu mandibula. ----de
ligamentul anterior care, trecānd pe deasupra canalul glandular, se uneşte cu osul posterior frontal si cu fata anterioară
si: externă a maxilarului. Osul pterigoid se divide, īn partea,anterioară īn două ramuri: una de care se
fixează sub maxilar si alta care se īnfige īn partea externă şi inferioară, sub membrana coltului veninos. Osul
temporal anterior, este divizat īn două : o parte care: comprimă, curbată si una dreaptă. Prima, contractă
fata interna a glandei si o presează de la interior spre exterior (deşi funcţia sa principală este de
a ridica mandibula ), adoua dimpotrivă exercită o presiune asupra īntregii suprafeţe a glandei, si are deci
un rol foarte important īn mecanismul de inoculare a veninului. Glanda cu venin. Această glandă are o formă
aproximativ triunghiulară si ocupă partea posterioară si laterală, găsindu-se īn spatele si dedesuplul
ochilor. Este īnconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de ramura maxilară a nervului trigemen
si are legături strānse cu musculatura. Acinul este de obicei mai īnalt spre mijloc si se restrānge brusc spre partea
anterioară, devenind subţire si formānd un canal excretor care se continuă pānă la baza colţului
veninos, unde se deschide printr-o singură pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati īn lobuli care
la rāndul lor sunt separaţi unii de alţii prin septuri destul de subţiri. Īmpreună, aceste elemente dau
glandei aspectul interior al unui canal lung, aproape cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul
lor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare dată cānd
aceste celule īsi completează secreţia, sunt īnlocuite de celule noi. Caracteristica glandei cu venin la Viperide
este umflătura care se găseşte īn partea distală a conductorului īn apropierea punctului de eliminare,
la baza coltului veninos. Această umflătură care a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului,
este formată īn partea anterioară, din celule mucoase, si īn cea posterioara din tuberculi, al căror epiteliu
se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care este īn comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale
tubulilor, este īnmagazinat īn lumenul diferitelor conducte colectoare situate īn, spatele glandei mucoase. Aceasta glandă
are probabil, o funcţie valvulară. Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt: seroasă, seinul
(glanda principală) si mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică). Mecanismul muşcăturii
si inocularea veninului īn condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o poziţie de apărare care constă
īri a menţine corpul cāt mai adunat, capul īn poziţie ridicată si cu prima parte a corpului dispusă īn
"S" aproximativ orizontal . Cānd o viperă se aruncă să muşte printr-o mişcare fulgerătoare ,
aceasta se produce nu numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai mandibulei care deschid larg gura
ei , ci si prin contractarea muşchilor protractori ai, palatului, prin care este determinată deplasarea īnainte
a arcului pterigo-palatino-transvers deplasare care provoacă mişcarea de rotire a maxilarului īn jurul prefrontalului
si erecţia colţilor veninoşi. Tensiunea puternică a membranei , care face să se unească cele
două canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la Viperide să fie mai
perfecţionat decāt la toate celelalte familii de şerpi veninoşi . Veninul este injectat sub presiune prin acţiunea
muşchiului temporar anterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului. Ridicarea maxilarului si a coltului
veninos nu se produce īn mod automat, īn timpul coborārii mandibulei, ci doar cu voinţa animalului, care poate deschide
larg gura, fără sa ridice colţul veninos īntreaga fază de atac muşcătura si introducerea
veninului se producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .
2. VENINUL Primele note despre veninul Viperidelor
europene au fost găsite la medicul grec Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere īn Lybia, Asia Mică
, prin anii 200 -130 ī.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa Theriska e Alecsipharmaka. Dintre cercetătorii care
au efectuat cercetări īn ultimii ani, īn acest complex domeniu al veninului şerpilor si īn special al viperidelor,
amintim: D.A. Bellairs, C.Bruno, P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli, G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G. Mangili, M.Marcacci,
C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella, H.Schlossberger, G.Schwick, H.W.Raudonat, T.Reuss si mulţi alţii. O picătură
de venin poate fi recoltată din vārful coltului veninos al animalului viu, după ce glanda este comprimată dinspre
īnapoi spre īnainte . Veninul este un lichid limpede de regulă incolor, inodor, cu gust uşor acid, foarte vāscos,
care se usucă rapid la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial solubil īn apă distilată
si complet solubil īn ser fiziologic. Veninul īn soluţie, oricare ar'fi concentraţia, se alterează rapid.
Pentru a nu-si pierde proprietăţile este necesar să fie liofilizat (uscat,sub vid) īn acest mod poate fi păstrat
timp īndelungat, chiar ani de zile, fără, ca acţiunea temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice
calităţile. Cu privire la compoziţia chimică, se ştie că veninul are un conţinut ridicat
de proteină. Aceasta constituie de fapt 90-92% din greutatea uscată (după colectarea veninului din glanda,
conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la Vipera ammodytes), restul este reprezentat de compuşi chimici
de natură neproteică, īn special cu fosfor si de ioni metalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a
veninului la mai multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes si Vipera aspis, a demonstrat prezenta unei cantităţi
crescute de sodiu, īn raport cu alte elemente care există īn cantităţi mult mai scāzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg
de la 10-1 la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si 10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %, Ag 10-5 % . Studiul analitic al diferitelor fracţiuni,
facilitat de folosirea tehnicilor moderne si perfecţionate (electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză
etc.) a permis identificarea unui mare număr., de enzime care sunt responsabile de acţiunile toxice ale veninului. Putem
spune că efectul veninului asupra organismului este deosebit de complex, fiind rezultatul acţiunii concomitente
a diferitelor principii active. Un simptom determinat poate fi datorat, īnsumării diferitelor actiuni. De exemplu, scăderea
presiunii arteriale sistolice, care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului nervos, se datorează
cu certitudine acţiunii directe asupra miocardului cu eliberare de histazine . Veninul este īn general, caracterizat
prin acţiunea toxică asupra funcţiei unei structuri determinate, sau a unui organ; sau aparat. O clasificare
a veninurilor poate, fi făcută pe baza unor actiun.i specifice care, la rāndul lor sunt legate de prezenta īn: venin
.arbifentelor substanţe (vezi tabelul).
|