|
Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11. 2001 lansată
de S.C. "VENOM PROD" S.R.L. către
Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. În urma acestui
studiu s-au tras unele concluzii privind calitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de analize oficial la veninul
de viperă ammodytes în tara noastră.
În continuare prezentăm aceste rezultate:
" S-a primit de
la S.C.'VENOM PROD" S.R.L. o probă de venin:de viperă pentru care s-au efectuat următoarele studii:
--toxicitatea
acută '
--influenta veninului asupra rezistentei globulare a hematiilor de şoarece
--electroforeză proteinelor
în gel de poliacrilamidă.
Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci si şobolani.
S-au
folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-22 g, cărora li s-au administrat intraperitoneal venin de viperă
în doză unică. DL 50, determinată pe baza probiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fost
de
1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg. S-a remarcat faptul că letalitatea a apărut în primele
24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la 48 de ore. La şobolani, veninul a fost administrat intraperitoneal.
S-au folosit şobolani albi, masculi si femele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 - 120 g. Intervalul
de doze administrate a fost cuprins între 3,5 si 9 mg / kg. DL a avut valoarea 6,16 mg / kg, cu limite fiduciale cuprinse
între 5,58 si 6,79 mg /kg. Si la şobolani letalitatea s-a manifestat în general în primele 24 de ore de la administrare
si nu a depăşit 48 de ore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile. S-au făcut observaţii,
anatomo-patologice si s-au prelevat probe de organe pentru observaţii histo-patologice atât la şoareci cât.si la
şobolani. Observaţiile s-au făcut la câteva minute de la administrare, la animalele, care au murit în primele
48 de ore si Ia animalele care au supravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile. La animalele sacrificate
după 30 minute de la administrare se evidenţiază faza incipientă a intoxicaţiei. Se observă
prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iar participarea renală este remarcabilă din primele minute ale
inoculării.
La examenul microscopic, rinichii au prezentat capsula glomerulară îngroşată, tubii proximali
cu distrofie vacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necroza fibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi
si lumen vascular dilatat, cu rare hematii si cu mase hemolizăte. La nivelul ficatului s-a observat intumescentă
clară cu zone de necroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii în lumen si masă sanguină
hemolizată. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă un hemoperitoneu cu cheaguri in zona pelvianâ. Hemoperitoneul
este prezent si la 14 zile de la injectare, cu depozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsulele organelor
abdominale: ficat, rinichi, splina, vezicula
seminală si prostată.
Examenul microscopic a pus in
evidentă următoarele aspecte:
--edem meningocerebral la 24 de ore, ce se estompează la supravieţuitorii
de 5-6 zile;
--focare de alveolo-bronsiolită hembragică prezente la toate animalele, cu intensitate variabilă
Insa în funcţie de doza administrata;
--edem interfascicular miocardic;
--ficat cu intumescentă.tulbure, vasele
porte dilatate, în lumen rare hematii, predomina serul sanguinolent, probabil datorită unui proces de hemolizâ;
--splină
cu limfadenosinuzită cataraiâ, cordoane Bilroth îngustate prin hiperplazia pulpei albe;
--stomacul si intestinul prezintă
depozite fibrinoide, mucoasă edematiată, submucoasâ cu marcată stază şi elemente glandulare cu distrofie
mucoidâ;
--pancreas cu interstiţiu edematiat, infiltrat cu limfomonocite, acinii edematiati, cu zone de necroză
fibrinoidă;
--rinichiul prezintă edem si nicroze fibrinoide ale arteriolei glomerulare, predominant la glomerulii
din cortical, distrofie si fibrinonecroze ale anselor renle, cilindri hialini hematici. La animalele sacrificate după
perioada de observaţie se conturează aspectul de glumerulonefroză
--testicolul prezintă puternică
stază limfo-spermatică si edem al celulelor spermatice .
În concluzie se poate afirma că produsul testat
a determinat aspecte cunoscute din cazuistica veninurilor. S-a urmărit efectul specific al veninului asupra rezistentei
globulare a hematiilor de şoareci. Pentru aceasta s-a injectat animalelor de experienţă, şoarecilor albi
masculi, în greutate de 20-22 g, doza de 1mg / kg corp. Administrarea s-a făcut intraperitoneal. în 21 de eprubete s-a
ralizat o scală de dilutii dintr-o soluţie de NaCI, cuprinsă între 0,7 si 0,3% în fiecare eprubetâ s-a adăugat
imediat după recoltare o picătura de sânge venos. Eprubetele au fost agitate si apoi examinate la 3 si apoi la 24
de ore. S-a notat concentraţia primei eprubete care reprezintă început de hemolizâ si prima eprubetă la care
nu se mai observă sediment de eritrocite (la care hemoliza a fost totală). Media rezultatelor obţinute a fost
de 0,5% NaCI pentru hemolizâ parţială si 0,44% pentru hemoliza totală. Valorile normale, obţinute pe animale
netratate, au fost de 0,44% pentru hemolizâ parţială si 0,36% pentru cea totala. Aceste rezultate demonstrează
efectul marcat de scădere a rezistentei hematiilor la animalele tratate cu venin de viperă, si ele sunt în concordantă
cu efectul hemolitic evidenţiat in experimentul de toxicitate acută.
Analiza proteinelor din venin s-a realizat,
prin electroforeză în gel de poliacrilamidă (c=10%, T=10%,pH 8,3 , fixare cu pricat de sodiu, coloraţie Coomasie
Brilliant Blue R250). În preparatul nativ (N) se evidenţiază 8 benzi proteice, distribuite între 12 000 si 70 000
Da; tratarea proteinelor în condiţii denaturante-reducatoare (SDS-ME); benzile corespunzătoare maselor moleculare
70 si 66 kDa dispar (sugerând natura oligomeră a proteinelor respective) si se evidenţiază o fracţie importanta
cantitativ, cu mobilitate electroforetica ridicată.
Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentru
uciderea prăzii, pentru a o "pregăti " în vederea digestiei si, probabil, pentru regăsirea ei după ce
a fost muscată, în mod secundar, veninul îi poate servi ca mijloc de apărare. Stimulul care determină comportamentul
de prădător este mişcarea prăzii, nu si forma ei. Perceperea vizuală a prăzii este esenţială
dar nu fundamentală. Dacă de exemplu, în laborator un şoarece oferit ca hrană unei vipere aflată
în condiţii optime fiziologice, este înlocuit cu un tampon de vată, şarpele, în ciuda diferenţei de formă,
va continua să-l urmărească atâta timp cât rămâne în câmpul lui vizual . Mirosul este ajutat de mişcarea
ritmică înainte si înapoi si în sus si în jos a limbii care "aspiră" si împinge mostrele de aer către partea
de jos a camerei olfactive unde se găseşte organul lui Jacobson (cavitate sferică tapetată cu celule senzoriale
si conexată prin intermediul nervilor, cu lobii olfactivi ai creierului). Când un şarpe flutură limba, în realitate
el miroase. Comportamentul prădător al unei vipere este diferit de cel al unui colubrid. Colubridele în general
vânează aproape exclusiv mergând în căutarea prăzii care, odată localizată prin olfactie, prin văz
sau prin propagarea undelor mecanice - este muscată si concomitent ucisă prin constricţie. Când prada scapă
printr-o smucitură, colubridul reincepe vânătoarea printr-o noua tentativă. La Viperide,dimpotrivă, vânătoarea
are mai degrabă aspectul unei curse; zgomotul unui şoarece care umblă, se propagă prin sol si avertizează
şarpele,care ia imediat o poziţie de alertă. Mişcarea prăzii si percepţia vizuală determină
mişcarea rapidă a şoarecelui, în momentul când acesta se găseşte destul de aproape.
Dacă
vipera este supusă unui stimul trofic intens, prada este imediat apucată cu botul si înghiţită când este
încă agonizată. De regulă, un şoarece, după ce este muscat, este lăsat liber; în timpul muşcăturii,
datorită inoculării veninului, vipera colectează un stimul chimic, care este analizat de o încăpere specială
a organului lui Jacobson.
Începe acum căutarea şoarecelui, care în acest timp poale fi deja mort, sau, imobilizat
la o depărtare de chiar câţiva metri de (locul muşcăturii. Cu ajutorul mirosului si al stimulului chimic,
viperele urmează traseul prăzii, pe care înaintează-în zigzag până o găseşte. Acum, servindu-se
doar de stimulul
chimic, şarpele "identifică” şoarecele, apoi localizează capul, unde datorită
prezentei vibrizelor, stimulul chimic este mai puternic. Actul de înghiţire de obicei decurge în 10-15 minute.
Cura
împotriva învenirării: Viperele noastre au, contrar celor ce se povestesc, un temperament blând. Sunt
mai curând rezervate,
timide si în general fug la apropierea omului. Reacţionează doar atunci când sunt deranjate sau lovite. Muşcătura
unei vipere poate determina următoarele simptome: durere locală intensă, crampe mai mult sau mai puţin
acute, tumori, înrosirea si cianozarea zonei în jurul locului muscat care se distinge prin două semne alăturate
lăsate de colţi veninoşi. După o perioadă de timp, care poate varia de la câteva minute la câteva
ore, apar simptomele generale : dureri de cap, somnolentă, vomă, sete, stare acută de slăbiciune. Dacă
doza de venin a fost puternică, simptomatologia se agravează ulterior si
presupune alterări ale funcţiei
cardio-respiratorii.
Stadiile terminale se caracterizează prin amorţeală puternica , insensibilitate
generală si pierderea cunoştinţei. Moartea poate surveni după 4-6 ore, dar în general după 24 ore
sau mai mult, prin blocarea respiraţiei. În general veninul celor 2 specii toxice de la noi (Vipera berus si Vipera ammodytes)
mai mult sau mai puţin periculos pentru oameni, exercită o acţiune redusă sau locala asupra unei persoane
adulte în perfectă stare fizică, dar tot asa de bine poate să fie periculoasă sau foarte periculoasă
(din fericire într:un procent foarte redus din cazuri) pentru copii, debili fizici sau bătrâni, bolnavi , etc.
În
antichitate, împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi si a altor animale, era larg folosit un (antidot compus
din aproxirnativ 60 de ingrediente (între care si zeama de carne de viperă), după Andromaco din Creta, medicul împăratului
roman Claudiu Cezar Nerone. Producerea acestui leac a cărui formulă, scrisă în
bronz, era expusă în
apropierea templului lui Esculap din antica Romă, a continuat până în secolul XIX si era sub tutela Republicii Veneţia
.
În medicina populară, asa cum a fost recunoscut de fitoterapia modernă (P.Fournier 1947, H.Leckerc 1954,
L. Binot 1964), contra muşcăturii de viperă erau larg folosite frunzele de brusture (Arctium laposa) care au
proprietatea de a modifica prin oxidare principiile constitutive ale veninului în virtutea unei acţiuni analoge cu aceea
a hipermanganatului de potasiu. Un plasture din flori de Umbra iepurelui (Cytisus scoparius), sfărâmate între două
pietre de exemplu, aplicat pe muşcătură după ce a fost în
prelabil incizatâ, este foarte util, datorită
sulfatului de sperteină, unul din principiile active ale plantei, care are o reală putere antiveninoasă, hipertensivă
si cardiotonicâ. După J.Valnet (1964) si frunza de lavandă (Lavandula officinalis, Lavandula latifolia, Lavandula
stoschas), mototolite si frecate pe rană, neutralizează acţiunea veninului. De asemanea frunza de pătlagină
(Plantago lanceolata, Plantago major), care are puterea de a strânge ţesuturile, de a frâna secreţiile si de a calma,
are, după P. Lieutaghi (1966) efecte favorabile împotriva muşcăturii de viperă.
Descoperirea si folosirea
metodelor moderne mai eficace împotriva muşcaturilor de şarpe este relativ recentă. După zece ani de experienţe
(1883-1893), M.Kaufman, C.Phosalix, G. Bertrand si A. Calmotte au reuşit să vaccineze câteva rozătoare, împotriva
veninurilor de Vipera aspis si Naja naja. Doar în 1896 A.Calmette, prepară primul ser terapeutic antiveninos. În zilele
noastre, în caz de muşcătură, măsurile care trebuiesc luate sunt următoarele :
1. a încerca să
nu se intre în panică; prin pierderea controlului propriilor acţiuni si a evita mişcările care ar
putea
duce la oboseală;
2. dacă muşcătura (cum se întimplâ de cele mai multe ori) s-a produs la un membru,
trebuie comprimat membrul respectiv deasupra muşcăturii, pentru a limita difuziunea rapidă a veninului în restul
organismului pe căile intravenoase sau limfatice (legătura nu trebuie să fie strânsă)
3. necesitatea
(în special în lipsa serului antiviperin) de a inciza locul muşcăturii, cu o lama dezinfectată empiric (în
flacără), printr-o tăietura în cruce, încercând să se elimine prin stoarcere lichidele provenite din rană
(rana se poate suge întrucât nu există pericolul de a fi înveninat prin gură decât în cazurile unor răni ale
mucoasei bucale sau a limbii).
4.dezinfectia dacă este la îndemână, se va face cu permanganat de potasiu 1%,
acid cromic 1% sau hippclorit de calciu 2% (în unele truse cu ser antiviperin se găseşte un tampon cu dezinfectant
pentru a şterge regiunea muscată pe o suprafaţă de 5-7cm diametru).
5. în sfârşit, procurarea
de ser antiviperin , una sau mai multe fiole de 10 ml si de a le administra subcutanat
sau intramuscular. Este bine ca
administrarea să fie făcută astfel: 5 ml în 4-5 puncte în apropierea muşcăturii si restul la baza
membrului muscat. Se recomandă o a doua doză , după 1-2 ore, care să fie injectată intramuscular
în regiunea fesieră sau subcutanat - în regiunea scapulo-humerală. În cazuri grave, sub controlul medicului, se
pot injecta până la 50 ml ser intravenos, diluând serul cu o soluţie salinoizotonicâ si luând toate precauţiile
pentru a preveni eventualele fenomene anafilactice. Este bine de amintit că serurile care se găsesc azi în comerţ
îsi menţin proprietăţile timp de 4 ani. Dacă sunt menţinute în frigider (t = 4 - 6 C). Dacă
acestea sunt luate de mai multe ori pe teren (în cazul excursiilor scurte), perioada de garanţie trebuie redusă
la un an.
Pentru ca un ser antiveninos să fie eficace (împotriva toxicităţii maxime a unui tip de venin),
acesta trebuie realizat cu ajutorul veninufui extras de la exemplare diferite, în condiţii fiziologice optime, capturate
din habitate diferite, în fiecare stadiu de activitate al speciei si aparţinând diverselor populaţii situate în
localităţile cele mai dispersate din tara în care se produce serul.
|
